Educația făcută pe grupul de Whatsup

De când sunt mamă, am sezizat că nu mai am luxul de a îmi alege persoanale cu care intru în contact.

Nu există clasă în țara românească în care părinții să nu funcționeze pe un grup de whatsapp conceput special pentru siguranța și buna funcționare a odraslelor personale. Și pentru că de patru ani sunt membru (in)activ al unui astfel de grup, mă gândeam să las aici câteva lucruri deosebit de importante legate de organizare și de aspectele care se discuta pe grupul din care fac parte.

Inițiatorul – este aceea persoană care ia decizia înființării acestui grup încă din prima secundă a primei ședințe de la școală. Gândul că ar putea să existe altcineva cu ideea înfințării grupului pur și simplu îl ucide, așa că nu e exclus să deschidă discuția dinainte de a se intra la ședință. După înființare, el, inițiatorul, va avea drepturi depline asupra întregului grup: va băga, va scoate sau câteodată va bloca persoanele care vor să facă ceva în și cu acest grup.

Participanții – de regulă sunt mamele. Se știe că ele gestionează cel mai bine situațiile de criză. Bine, tot ele le și generează. Există și situații în care, după caz sau la cerere, pe lângă mamă, pot adera la grup și tatăl, bunicii, bona copilului sau vecinul hâtru de la parter.

apple apps hand home screen
Fotografie de Ju00c9SHOOTS pe Pexels.com

Acum c-am terminat cu partea organizatorică, zic să trecem la subiecte:

Hainele pierdute. Vara e mai simplu. Niciun copil nu stă în clasă în chiloți așa că șansele ca cineva să întrebe pe grup “vă rog să verificați acasă cine i-a luat blugii copilului meu?” sunt minime. Dar nu excludem varianta asta. Iarna se petrec adevăratele tragedii. Copilul meu a răcit pentru că l-am luat în capul gol de la școală. Cine i-a luat căciula? Vă rog să verificați acasă! Și întrebarea nimicitoare este: cine-mi plătește acum medicamentele? La fel se întâmplă cu fularul, mănușile, hanoracul etc. Odată cu geaca dispărută apar și pozele cu copilul îmbrăcat cu altă geacă. Mai mare sau mai mică, că a luat și el ce-a mai rămas în cuier. La astea râd în hohote.

Spectacolele. Astea sunt motiv de pareză frontală dreapta. Io, lu’ al meu îi dau maiou și tricou de schimb că poate transpiră. Să-i pui și-o umbreluța că poate plouă la ieșire (deși e caniculă de o lună). Eu îi dau un sandwich cu cașcaval că salamul se strică de la căldura. (Deci e cald, da?! Nu plouă!). Bani le dați? Nu. Ce sa facă cu ei? Dacă-i pierd? Dar poate poftește copilul la ceva. Nu poftește, are acasă tot ce-i trebuie.

Excursiile – astea sunt caz de suicid. În masă. Sau de Bălăceanca. Niciodată, niciun autocar din lumea asta nu va avea suficiente locuri pentru părinții, bunicii și rudele care vor să participe la acest eveniment, pe principiul: de când n-am mai fost și io la munte, eheee. După ce se constată că nu există autocare de câte 235 de locuri, o parte dintre mămici renunță la participare. Dar nu așa oricum, ci cu leșin, cu săruri, cu pareze și alte boli grave. După ce-și revin în simțiri, apar rugămințile: dacă eu nu merg, că nu am loc, poți tu Anca să ai grijă și de copilul meu? Să nu alerge, să nu bea apă rece, să nu cadă, să mănânce tot etc.

După ce s-a stabilit că Anca trebuie să vadă de șapte copii, încep alte întrebări: voi le dați copiilor o punguța în care să vomite? Că-s serpentine până acolo. Nuuu, io îi dau pastiluța din păr de cangur alb. Pastiluța din păr de cangur alb?! Da! Face minuni. Ah, păi îi dau și eu atunci. Ce le dați de mâncare? Și încep niște meniuri să curgă de-ți vine să te duci la autocar și să le furi rucsacurile copiilor.

După ce treci cu greu peste impulsul de a-i suprima copilului tău independența pe viață și decizi înțelept să-l lași totuși să se descurce singur în excursie, te duci să-l conduci la autocar. Acolo, surpriză, toți copiii au câte un rucsac în spate atât de mare, că începi să te întrebi: ce plm e în neregulă cu mine? Al meu are o gentuță cu o apă. Și te trezești întrebând retard: nu te supăra, e excursie de o zi sau tabără de 7 zile și n-am înțeles io bine? E excursie, dragă, dar dacă transpiră și răcește? I-am pus haine de schimb. Brusc te simți o mamă de căcat care, după ce că-și lasă copilul singur în exursie, îl mai lasă și cu aceleași haine o zi întreagă pe el. Și pleci plângând cu muci până acasă.

Pixul verde. Bă, ăsta, pixul verde, e un fel de must have la noi. Dacă nu-l are în penar, copilul tău e mort, mai bine ți-l retragi de la școală. La ce folosește pixul verde? La despărțirea cuvintelor în silabe. Cu ajutorul lui tragi câte o linie verde sub fiecare silabă. Ați putea crede că exagrez și c-ar putea fi orice altă culoare sau deloc. Dar nu, până nu face cu VERDE, copilul o să ia un mare B. Acum sper că vă imaginați cam ce iese pe grup când unui copil i-a “dispărut” pixul suprem. Unde e? Cine l-a luat? Căutați în penare, căutați și iar căutați! Poate l-a pierdut copilul, în plm, unde e drama? Și nimănui, niciodată, nu-i trece prin cap să cumpere, în mm, treizeci de pixuri verzi să aibă ăla micu’ ce pierde până termină a treia facultate.

Banii. Pentru fondul clasei sau pentru orice altceva. Ăsta-s cel mai aprig motiv de dispute. Da’ de ce 50 de lei? Nu-i puțin? Hai să dăm 100! Sau 150, se aude din fundul grupului. Să se vadă opulența, domne! S-a fixat suma de 100 de lei, să zicem. Nu ținem cont niciodată de părinții care nu-și permit această sumă. Dă-i în spanac de săraci. La muncăăă, băăă! După care începe balamucul cu ce luăm de banii ăștia. Moment în care îmi închid telefonul și-l mai deschid a doua zi seara.

Certurile/bataile. Între copii, desigur. Doar nu bate doamna copiii. Astea sunt cel mai greu de gestionat. Subiectul nu se va dezbate personal, ci pe grup. Unde toți părinții își vor aduce aminte de “toate datoriile” și ți le vor servi ACUM, într-un mod care n-are nicio legătură cu eleganța în exprimare. Ideea este că a doua zi la școlă, copiii vor fi din nou prieteni, în timp ce tu te-ai ales cu șapte dușmani: doi părinți, patru bunici și o bonă. Plus vecinul hâtru de la parter.

Concursurile. Aici lucrurile stau așa: toți copiii participă. După care, vin rezultatele și toți părinții le află fie de la doamna, fie direct de la copil. Și totuși, bâzâie telefonul. Îl deschizi că poate e ceva important pentru școală și vezi: a mea a luat FB. La voi cum e? Și apar emoticoane de bucurie pe care să mor io dacă le văzusem vreodată până atunci. Și al meu, și a mea, și noi, și noi. Un singur amărât tastează trist: “al meu a luat B”, răspuns însoțit evident de emoticonul care-și smulge părut din cap, sau plânge în hohote, sau se dă cu capul de masă. Mvaiii. Cum așa?! Ce-a greșit? Păi acolo a făcut așa. Ah, păi nu e bine așa, trebuia așa, că a mea așa a făcut. Da, exact, așa trebuia. Că așa a făcut și a MEA. Și a mea, și al meu, și noi.

Ședința cu părinții. Deși există un carnețel de corespondență între doamna și noi, se pare că niciun copil nu notează nimic pe el. Întrebare pe grup: avem ședință marți sau miercuri? Marți. Miercuri. Cei mai mulți au zis miercuri, deci e miercuri. A doua întrebare: la ora 17 sau 17.30? La 17. La 17.30. Rămâne 17.30, pentru că evident ora ăsta a fost răspunsul majoritar. Atunci s-o anunțe cineva pe doamna că miercuri la ora 17.30 avem ședință. Să nu-și facă alt program. Rămâne cum am stabilit. Noi.

Temele. Copiii ies la 11.45. Începând cu ora 11.46, îmi pun telefonul pe mute. Pentru că: ce teme avem la matematică? Dar la română? Civică? Istorie? Sunt cazuri în care răspunsurile nu sunt identice, semn că mai mult ca sigur doamna le dă teme diferite. Da, da, nu vă mirați. Fiu-meu într-o marți a avut cinci ore, deși în orar apăreau doar patru. Îi place cu școala, ce să zic.

Oricum, ideea de bază este următoarea: indiferent de ce credeai vis-a-vis de timpul tău liber, cum credeai că-l vei petrece, cum te vedeai tu liniștita acasă, uită! De cel puțin 10 ori/zi vei căuta în ghiozdanul copilului tău lucrurile pierdute de alți copii, vei avea ședința cu părinții când te aștepti mai puțin, vei găti ca nebuna mâncare care “să nu miroasă” în clasă, vei ști ce are fiecare copil în rucsac, pe el și la el, și (p-asta ți-o spun direct, fără menajamente) vei fute o grămadă de bani pe chestii care nici ție și nici copilului tău nu-i vor folosi la nimic, doar pentru că GRUPUL a decis.

Și dacă toate astea ți se par greu de suportat, ei bine, lucrul cel mai grav este că într-un astfel de grup îți vei pierde identitatea. Nu vei mai fi Mihaela, sau doamna Mihaela, ori madam Popescu. Vei fi timp de cinci ani “mama lui Daniel”. Dacă totuși nu suporți această titulatură, fă ceva memorabil: o glumă deochiată, un scandal pe o temă oarecare, vino cu o replică și lasă-i pe toți muți. Poți încerca ceva de genul: n-am pomenit chestie mai cretină decât acest grup, nu înțeleg niciodată nimic din ce discutați și nu eu sunt aia proastă. Te vei răcori pentru moment, dar vei pierde definitiv informațiile despre ce se întâmplă la școală și riști, doamne ferește, să ajungă fiu-tău în clasa a doișpea fără să-i stați tu, și ceilalți părinți din grupul de whatsapp, în cârcă.

Pe Mihai îl puteți gasi aici.

https://mihaivasilescublog.ro/2018/09/22/mamicile-grupul-de-whatsapp/


Un gând despre “Educația făcută pe grupul de Whatsup

Comentariile sunt închise.